De ce să ne schimbăm? Încă o iarnă sta să treacă peste scena fotbalului românesc, încă o perioadă plină de vâlva, agitaţie şi zvonuri, o vâltoare în care s-a băgat fiecare element al mediei sportive, unde am citit, văzut şi auzit des cuvinte precum “acumulare”, “transfer”, “cantonament” şi promisiuni de mai bine după evoluţii mai puţin încântătoare din partea unora sau altora.
Dincolo de această cortină mediatică, se joacă şahul fără spectatori, se pun la cale mişcările, se gândesc bugetele şi se împart locurile la masa rotundă a federaţiei romane de fotbal. În fata cortinei, stau, aşteaptă şi se-ntreabă, bătând din când în când cu, călcâiele în scenă, poate vreunul dintre “tacticieni” vor să încânte microfonul cu nişte slove frumos aşternute, care să-i convingă să-I promoveze, nişte jurnalişti. Pe 5 martie se joacă meciul cel mare, fiecare vine cu tabla lui, una mai frumoasă, alta mai groasă, alta cu laturi mai înguste, fiecare după posibilităţi, dar cert este, că unul dintre jucători va veni cu piesele deja aşezate. Ca un veritabil iluzionist, folosindu-se de istoria, renumele său şi cuvintele sale bine aşezate, atrage privirea de la tabla de joc, astfel încât, când jocurile vor fi deja făcute şi publicul pleacă ochii către tabla de şah, se miră, aprobă, aplauda şi lauda reuşita, neştiind că în timpul în care erau fermecaţi de vorbe aveau să se supună magiei petrecute în spatele aceleiaşi cortine, unde misterul, al cărui adevăr e intuit de toţi e încă neatens de nimeni, din frică şi indus respect.
”Vom construi centre de copii şi juniori, vom duce echipa naţională la mondiale, vom creşte fotbalul românesc, noi vrem performanţă.”, sună clişeic, nu? Ei bine, da, dar rostite de un om al cărui CV este învăluit de realizări marcante, ca fotbalist, sună promiţător. Dom’le ştie clar ce face, a trăit în acel mediu, a privit la lucru şi a stat între cei mai buni. Opinie generală, indusă sau formată, la care, m-am supus instant în momentul depunerii candidaturii; am lăudat curajul, planul şi ambiţia, dar mai ales echipa. Cum sună un careu format din Ilie Dumitrescu, Gică Hagi, Gică Popescu şi Bogdan Stelea? Nici mai mult nici mai puţin decât coloana vertebrală a unei echipe imbatabile.
În teren sutem toţi siguri că nu ar fi avut adversar, ceea ce ne-a dat şi impulsul să privim pozitiv acest cvartet şi într-o postură de conducere. Ei bine, cum spunea Hagi “Sunt plătit să joc fotbal, nu să vorbesc”, aşa e, fiecare are o vocaţie, dar şi o a doua şansă la afirmare, cu toţii ştim însă, că, dincolo de calităţile de manager şi de business-man ale lui Gică Popescu, nu se afla o masă enormă de simpatizanţi lipsiţi de interes. Aici intervine, cu o tăcere trădată de frică şi simpatie obligată în acelaşi timp, maestrul păpuşar, un om cu experienţă, care ,sătul de scenă, se retrage cu o rentă viageră şi prefera o viaţă de sufleor, ghidând fiecare pas al fostului mare căpitan al catalanilor.
De ce să nu fii Elveţia în acest duel? De ce pe unul să-l ţii de mână şi cu cealaltă mână, să-i împingi pe restul? Pentru că aşa e la noi, cel mai concret răspuns tine de mentalitate, aşa ne place, toţi vorbim, dar nimic nu facem, ştim prea bine cine sunt cei care se duc la alegeri ca mielul la masa de Paşte, şi cine va începe o nouă hegemonie, cu ENTUZIASMUL debordant pe care tot îl prezintă cu diferite ocazii.
Un ultim pasaj al păpuşarului înainte de retragere a fost “Am lăsat bani în cont, infrastructura, mai puţin performanta”, nu vi se pare că prin simplul slogan “Noi vrem performanta” , Popescu e candidatul perfect?! , acea verigă lipsă care să ne aducă din nou pe culmile afirmării şi aprecierii mondiale la nivel fotbalistic? Aşa e, şi până la urma “noi vrem schimbarea”, dar dacă ne convine cum suntem jucaţi pe degete, de ce să ne mai plângem că nu ne calificam la turneele finale? De ce să ne schimbăm?
